Frumuseţea sufletului şi imaginaţia

Am avut vineri cu D. o discuţie interesantă face to face. Zic interesantă pentru a descrie un sos de tristeţe amară, umor debordant, furie, afecţiune şi delicateţe.

Pe 24 decembrie dimineaţa (chiar în ziua în care am scris profeticul „Finder’s keeper’s (?)„), a aflat că A. s-a întâlnit cu altă femeie, pentru care voia să se despartă de D. A. i-a spus că acea femeie este mai frumoasă sufleteşte decât ea, dar că nu mai suportă să aibă o relaţie în care să fie împărţită.

Acum, dincolo de ideea că frumuseţea este în ochii privitorului, mi se pare o perspectivă destul de tristă şi patetică să stai în casă şi în relaţie cu o persoană vreme de 5 ani şi să consideri că nu este suficient de frumoasă în sufletul ei. Solicită o doză considerabilă fie de ignoranţă/prostie în cunoaşterea adevăratului caracter al oamenilor, fie o doză la fel de consistentă de autominţire. Oricare din acestea două este extrem de greu de recunoscut.

După cum scria părintele Dumitru Stăniloaie în pasajele citate ieri, în dragoste există forţa de a găsi în celălalt chipul celui iubit frumuseţea sufletească pe care să o încurajeze prin iubire. Asta înseamnă „never give up”.

D. a fost sfătuită să aleagă între mine şi A. pe care dintre noi o iubeşte mai mult. Ea a ajuns la concluzia că A. o iubeşte mai mult. El spune că D. tinde să observe mai mult latura pozitivă a oamenilor, ceea ce este mai frumos în ei, ignorând aspectele neplăcute. Nu mă pot pronunţa, întrucât numărul situaţiilor sociale în care am fost cu D. i le-am numărat pe degete în faţă.

… 🙂

From my experience I respectfully disagree.

De obicei, realitatea stă bazată în fapte, comportamente, reacţii, evenimente care se întâmplă, care pot fi observate simultan din multiple perspective şi sisteme de referinţă. Aici faptele care contrazic fundamentul declarat al deciziei lui D. mi se par de bun simţ pentru a fi menţionate., iar D. a demonstrat că are o capacitate uimitoare de a contrazice faptele, pe sine, a uita de la mână până la gură încât nu intenţionez să tratez aici faptele.

Aici voi scrie ce apreciez în frumuseţea sufletului lui D., ca esenţă şi manifestare: acea candoare şi inocenţă a unui copil care vrea să se bucure din toată inima tot timpul, zâmbetul, râsul, veselia, pozitivismul cu care tratează situaţiile modul în care lasă emoţiile să curgă fluent şi cu intensitate, modul în care poate să îşi schimbe starea de la un moment la altul cu uşurinţă, trăirea în prezent, aici şi acum, vocea ei puternică, spiritul ludic, uşurinţa cu care poate să intre într-o comunicare sufletească profundă şi o sclipire vie şi limpede în ochi pe care o are numai în anumite momente speciale…

D. nu a vrut să facă rău nimănui. Adică nu l-a făcut din dorinţa de a face rău, ci din plasarea egoului într-o poziţie de dominare şi ignoranţă totală faţă de nevoile oricui altcuiva. Doare să te pui în papucii cuiva care suferă. Suferinţa este ceva neplăcut. Dar această viaţă nu a fost făcută numai pentru fericire. Masaru Emoto, cercetătorul japonez care a studiat modul în care îngheaţă şi formează cristale apa supusă diferitelor cuvinte/emoţii, a obţinut aceste rezultate în legătură cu fericirea (sus) şi cu nefericirea (jos):

Observăm forma relativ asemăntoare a celor două cristale, mai exact că cel de jos pare o formă incipientă, neclară a celui de sus. Ceea ce sugerează ştiinţific ideea că nefericirea este doar o etapă prin care trebuie să trecem pentru a atinge fericirea. Asta implică, desigur, suferinţă.

Suferinţa sufletească prin care a trecut D. la ideea că A. doreşte să se despartă a fost de fapt o panică, o frică de a nu pierde. De a nu pierde o relaţie de dependenţă. O relaţie întemeiată pe frică va fi întreţinută cu frică, chiar dacă ea suţine că şi-a dat seama că îl „iubeşte” pe el şi că nu mă mai iubeşte pe mine.

Dragostea implică să-i laşi pe cei pe care îi iubeşti să facă greşelile de care au nevoie pentru a învăţa. După cum scriam şi în „Ştiam că din orice se învaţă„, cu cât te încăpăţânezi să mergi pe cursul greşit (mai ales şi fără a admite alte posibilităţi ca şi posibilităţi şi să le analizezi obiectiv), cu atât mai multă suferinţă va fi. Dar e OK. Dinţii până cresc, doare. Doare şi mai tare dacă cresc strâmb, numai că în unele situaţii de acest tip, poate să fie un spectacol interesant. Aşa că respect cererea şi aşteptările partenerului şi îmi retrag scaunul de actor-implicat în acest „film” şi îmi trag scaunul de regizor-observator şi ţin să-mi păstrez dragostea şi umorul şi să le îmbogăţesc cu o doză substanţială de realitate şi ironie…