Iepuraşul magic năzdrăvan

În dimineaţa zilei de acum un an, pe 1 octombrie, am fost trezit pe la 8 dimineaţa de un telefon pe care nu pot să spun că nu-l aşteptam (după cum am scris în finalul articolului „Cererea în căsătorie – peste un an„)…

A., iubitul lui D., mi-a luat numărul de telefon şi m-a sunat. Discursul lui nu a fost unul articulat şi nici prea inteligent, de altfel.

M-a întrebat ce vreau. Ţin minte că am stat puţin să mă gândesc la ce să răspund la întrebarea asta… Pe de-o parte, eram destul de furios pe omul ăsta, care nu o lăsa pe D. să plece (e adevărat că nici ea nu era hotărâtă, dar şi el exercita presiuni…), pe de altă parte trebuia să îl înţeleg şi pe el, din papucii lui, el nu era vinovat direct de faptul că D. îl înşelase (am comentat asupra ideii că D. era indirect vinovat de asta în articolul „Iubirea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii„) şi nu era obligat cu nimic să suporte nemulţumirile mele subiective.

Am răspuns la fel de hotărât şi natural ca atunci când am cerut-o pe D. în căsătorie: vreau ca ea să se despartă de el, să plece de acolo şi să se căsătorească cu mine.

Răspunsul meu a fost puţin dezarmant, se pare, ca şi cum aşteptarea mea ar fi fost una de copil neconfruntat cu realitatea, acea realitate pe care avea să mi-o impună mie. Interesant. Drăguţ. Aş putea spune chiar înduioşător, dacă nu ar fi arătat atâta desconsideraţie faţă de mine pe termen lung (chiar i-am argumentat lui D. o dată că eu nu l-am tratat niciodată cu lipsă de respect pe A., spre deosebire de cum a făcut el cu mine şi cum a făcut ea cu el).

Un văr de-al meu mi-a spus că cel mai bun lucru care i s-ar fi putut întâmpla  lui D. ar fi fost ca eu şi A. să ieşim la o bere, să realizăm că această femeie nu merită atenţia noastră, şi să hotărâm să o dăm afară simultan amândoi, atunci s-ar vedea neîntreţinută de nimeni, în poziţia în care să se descurce singură cu cheltuielile pentru stilul de viaţă cu care se obişnuise.

Atunci când D. a pus o serie de întrebări retorice, stupefiate, pe baza răspunsului meu, l-am invitat să arunce o privire asupra inelului pe care D. îl purta (din când în când) şi pe care i-l dădusem când am cerut-o în căsătorie.

El a afirmat, într-o manieră foarte sigură pe sine, demonstrativă şi enervată, că mi-o dă pe D. la telefon, ca să-mi spună ea însăşi ce crede despre relaţia noastră.

În momentul acesta, deja aveam curiozitatea pe care o avea publicul sălii acestui filmuleţ pe care vi-l recomand, cu recomandarea să vi-l imaginaţi pe A. în rolul magicianului.

„Presto” (2008, R. Doug Sweetland)

A. mi-o dă pe D. la telefon şi o întreb:

– Bună, dragă, ai ceva să-mi spui?

D. murmură ceva şi până la urmă nu spune nimic.

[Eu]- Ok, atunci ne vedem mai încolo. Te iubesc. Pa.

– Bine, pa.

Penibil.

Dacă ţi-a plăcut articolul acesta, îţi mai recomand să citeşti şi…

O reţetă de succes pentru nefericire