100 % natural

Prima întâlnire cu D.

După 2 discuţii pe messenger, îmi dăduse numărul ei de telefon. A doua zi (joi 31 iulie) am sunat-0 pentru a ne întâlni vineri seara, la 7, la intrarea principala din Cişmigiu. Îmi  spusese la telefon că e un lucru pe care vrea să mi-l spună, o decizie foarte importantă în legătură cu care să-mi ceară părerea. Era vorba despre operaţia pentru care se programase, care o făcea să se teamă pentru modul în care îi va afecta înfăţişarea.

Un amic de-al meu mi-a trimis linkul la acest articol. Ei bine, dacă şpaga pentru o deviaţie de sept este 200 de lei, D. a dat… 1800 de euro la un chirurg plastic de la o clinică privată ca sa fie sigură că operaţia nu îi va ştirbi frumuseţea… cea fizică, bineînţeles.

„Playful” Copyright (C) Adina Florentina Toma

La un moment, aşezându-ne la o masă pe o terasă, după ce i-am luat mâna în a mea şi am început a mă juca cu ea, am întrebat-o cât la sută din încrederea ei în sine se bazează pe modul în care arată.

Ea mi-a răspuns, pe un ton perfect natural: 100 % !(?)!!

În acest moment, am rămas puţin perplex, aruncat de pe orbita acceptabilului şi aruncat într-o dimensiune din care, atunci când m-am trezit, am şi uitat întrebarea pe care am pus-o. Primul impuls a fost să mă ridic în acea clipă de la masă, să fac stânga-mprejur şi să plec fără să mă mai uit în urmă. De altfel, i-am şi spus mai târziu, într-o întâlnire, că acesta a fost primul meu impuls. Pe cât sunt de sigur că s-ar fi simţit ofensată de răspunsul meu, pe atât sunt de sigur că l-ar fi ţinut minte.

În psihologie se spune uneori că primul răspuns care vine în minte este şi cel mai bun. Dar eu cred în a da şanse oamenilor (chiar şi acum, după această experienţă, tot mai cred).

Needless to say, în perioada următoare, m-am consultat cu mai mulţi prieteni de-ai mei dacă o asemnea îngrijorare, pentru modul cum va arăta după o asemenea operaţie, este justificat.

De fapt, acest prim moment a marcat marea provocare a relaţiei. Am citit într-o carte că, la începutul fiecărei relaţii, există mici „semne” pe care cei care vor cu tot dinadinsul să se implice în acea relaţie, nu le observă. Amintindu-şi, rulând înapoi filmul amintirilor, îşi explică mai exact cum anume, au fost atât de „orbi”. Marea provocare a relaţiei mele cu D.  s-a manifestat încă de la acea primă întâlnire. Era conflictul între a o lăsa să se comporte ca un copil răsfăţat, aşa cum a făcut şi mai târziu cu umbrela sau cu imprimanta , deci implicit să risc să mi se urce în cap, respectiv să pun piciorul în prag, deci să risc se întoarcă la A. Acest conflict a fost frânghia la înălţime pe care această relaţie a mers şi, în cele din urmă, de pe care a căzut.

Little that I knew then about how profetic these words were:

„Unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima!” (Matei 6:21)

Unde e comoara ta?

Frumuseţea sufletului şi imaginaţia

Am avut vineri cu D. o discuţie interesantă face to face. Zic interesantă pentru a descrie un sos de tristeţe amară, umor debordant, furie, afecţiune şi delicateţe.

Pe 24 decembrie dimineaţa (chiar în ziua în care am scris profeticul „Finder’s keeper’s (?)„), a aflat că A. s-a întâlnit cu altă femeie, pentru care voia să se despartă de D. A. i-a spus că acea femeie este mai frumoasă sufleteşte decât ea, dar că nu mai suportă să aibă o relaţie în care să fie împărţită.

Acum, dincolo de ideea că frumuseţea este în ochii privitorului, mi se pare o perspectivă destul de tristă şi patetică să stai în casă şi în relaţie cu o persoană vreme de 5 ani şi să consideri că nu este suficient de frumoasă în sufletul ei. Solicită o doză considerabilă fie de ignoranţă/prostie în cunoaşterea adevăratului caracter al oamenilor, fie o doză la fel de consistentă de autominţire. Oricare din acestea două este extrem de greu de recunoscut.

După cum scria părintele Dumitru Stăniloaie în pasajele citate ieri, în dragoste există forţa de a găsi în celălalt chipul celui iubit frumuseţea sufletească pe care să o încurajeze prin iubire. Asta înseamnă „never give up”.

D. a fost sfătuită să aleagă între mine şi A. pe care dintre noi o iubeşte mai mult. Ea a ajuns la concluzia că A. o iubeşte mai mult. El spune că D. tinde să observe mai mult latura pozitivă a oamenilor, ceea ce este mai frumos în ei, ignorând aspectele neplăcute. Nu mă pot pronunţa, întrucât numărul situaţiilor sociale în care am fost cu D. i le-am numărat pe degete în faţă.

… 🙂

From my experience I respectfully disagree.

De obicei, realitatea stă bazată în fapte, comportamente, reacţii, evenimente care se întâmplă, care pot fi observate simultan din multiple perspective şi sisteme de referinţă. Aici faptele care contrazic fundamentul declarat al deciziei lui D. mi se par de bun simţ pentru a fi menţionate., iar D. a demonstrat că are o capacitate uimitoare de a contrazice faptele, pe sine, a uita de la mână până la gură încât nu intenţionez să tratez aici faptele.

Aici voi scrie ce apreciez în frumuseţea sufletului lui D., ca esenţă şi manifestare: acea candoare şi inocenţă a unui copil care vrea să se bucure din toată inima tot timpul, zâmbetul, râsul, veselia, pozitivismul cu care tratează situaţiile modul în care lasă emoţiile să curgă fluent şi cu intensitate, modul în care poate să îşi schimbe starea de la un moment la altul cu uşurinţă, trăirea în prezent, aici şi acum, vocea ei puternică, spiritul ludic, uşurinţa cu care poate să intre într-o comunicare sufletească profundă şi o sclipire vie şi limpede în ochi pe care o are numai în anumite momente speciale…

D. nu a vrut să facă rău nimănui. Adică nu l-a făcut din dorinţa de a face rău, ci din plasarea egoului într-o poziţie de dominare şi ignoranţă totală faţă de nevoile oricui altcuiva. Doare să te pui în papucii cuiva care suferă. Suferinţa este ceva neplăcut. Dar această viaţă nu a fost făcută numai pentru fericire. Masaru Emoto, cercetătorul japonez care a studiat modul în care îngheaţă şi formează cristale apa supusă diferitelor cuvinte/emoţii, a obţinut aceste rezultate în legătură cu fericirea (sus) şi cu nefericirea (jos):

Observăm forma relativ asemăntoare a celor două cristale, mai exact că cel de jos pare o formă incipientă, neclară a celui de sus. Ceea ce sugerează ştiinţific ideea că nefericirea este doar o etapă prin care trebuie să trecem pentru a atinge fericirea. Asta implică, desigur, suferinţă.

Suferinţa sufletească prin care a trecut D. la ideea că A. doreşte să se despartă a fost de fapt o panică, o frică de a nu pierde. De a nu pierde o relaţie de dependenţă. O relaţie întemeiată pe frică va fi întreţinută cu frică, chiar dacă ea suţine că şi-a dat seama că îl „iubeşte” pe el şi că nu mă mai iubeşte pe mine.

Dragostea implică să-i laşi pe cei pe care îi iubeşti să facă greşelile de care au nevoie pentru a învăţa. După cum scriam şi în „Ştiam că din orice se învaţă„, cu cât te încăpăţânezi să mergi pe cursul greşit (mai ales şi fără a admite alte posibilităţi ca şi posibilităţi şi să le analizezi obiectiv), cu atât mai multă suferinţă va fi. Dar e OK. Dinţii până cresc, doare. Doare şi mai tare dacă cresc strâmb, numai că în unele situaţii de acest tip, poate să fie un spectacol interesant. Aşa că respect cererea şi aşteptările partenerului şi îmi retrag scaunul de actor-implicat în acest „film” şi îmi trag scaunul de regizor-observator şi ţin să-mi păstrez dragostea şi umorul şi să le îmbogăţesc cu o doză substanţială de realitate şi ironie…

Cum am cunoscut-o pe D

Privirea ei era abătută în jos, obosită. Şi totuşi încă jucăuşă. Privirea mea s-a intersectat cu a ei pe măsură ce treceam uşor pe lângă ea, eu în picioare, ea pe scaun. A fost un scurt moment în care privirile noastre s-au intersectat, şi atunci a ştiut că am privit-o până în suflet. Şi atunci eu am ştiut că mă poate iubi. În privirea ei era un ocean de iubire pură aşteptând să se reverse asupra celui care va şti să o privească. Şi ştiam că privise pe mulţi în ochi şi nu găsise acea privire care să o scaneze, să îi pătrundă până în suflet.

A durat câteva minute până când a venit metroul în care m-am aşezat chiar lângă ea, apoi am abordat-o, după ceva timp, cu o replică pe care apoi mi-a spus că i-a rămas în minte drept originală. Am început să vorbim, iar ea pur şi simplu părea minunată de întâmplare, întrucât nu era obişnuită să fie pusă într-o asemenea situaţie. Mi-a dat ID-ul de YM şi am început să vorbim chiar de a doua zi. Curiozitatea ei şi intuiţia mea au fost poduri de legătură pentru iubirea care era inerent să se nască iar acestea au existat încă de când privirile noastre s-au interesectat prima oară. Iar de atunci, legătura care s-a creat a rămas şi a devenit tot mai puternică, rescriind totul în jur cu o viteză şi o putere care îi uimeşte pe mulţi.

După 4 zile am avut prima noastră întâlnire. În mai puţin de o lună eram împreună, iar puţin după o săptămână de relaţie am cerut-o în căsătorie. Încă nu mi-a dat un răspuns, dar încă mai poartă inelul.

Astfel a început o nouă etapă din viaţa fiecăruia, care a început deja să stârnească o avalanşă de energie, din care face parte şi acest blog, cu toate lucrurile pe care le va aduce în viaţa celorlalţi.